,,Când ți-e dor de părintii care nu mai sunt, cum se întâmplă adeseori ca însemn al firescului, așază-te tăcut, undeva retras, departe de zgomot și lasă-ti privirea sa-i caute departe.
După un timp, căutându-i in afara, te dumiresti, ajungand a intelege ca cei care au fost o vreme intreaga reazem si zambet pentru tine sunt inlauntrul tau, devenind metafora a linistei tale si reper absolut.
Parinti dragi, pentru voi nicio povara nu a fost niciodata grea. Imbatranind, pasii va sunt mai marunti, mai nesiguri si ezitanti. Si cand ma gandesc ca voi ati fost indaratul fiecarui pas atunci cand, mici fiind, noi am invatat sa mergem cu pasii la fel de nesiguri si ezitanti. Si pasii vostri la un moment dat, obositi fiind, dispar, dar nu fara rost pentru ca ei pasesc mai departe prin noi.
Si acum, ca si atunci in copilarie, mi se intampla – cand am o ezitare – sa privesc putin inapoi, cautand un mic reazem.
Va fie cerul limpede si inima impacata. Cand mi-e dor de voi, ma asez undeva departe de zgomot si va caut, auzindu-va pasii mergand si acum in urma mea.,,
