joi, 20 martie 2014

Cat de mult ....

Atunci cand greutatile ma loveau, plansul ma  calma, lacrimile imi eliberau sufletul ...acum stau si ma intreb daca  mai am ceva in suflet. Ma culpabilizez ca nu mi-am iubit tatal .....sau poate am plans prea mult de cand am aflat de boala lui si mai ales de cand a cazut la pat.... As dori sa ma eliberez ....sa se vindece rana si sa-mi amintesc de tata cu zambetul pe buze . Sunt oare ok ? Stiam ca lacrimile sunt limbajul mut al durerii...adica nu ma doare ? Ma doare  al naibii de tare ...poate intr-o zi o sa plang , pesemne sunt asa de grele si fierbinti, incat ochii mei nu le mai pot plange, zac in inima , arzand-o.
la

Un comentariu:

  1. Anonim20 martie 2014 la 14:15

    Vine o zi ........
    vine o zi in care ne uitam neputinciosi cum viata, natura sau soarta isi urmeaza cursul. Stam si privim neputinciosi ca nu putem interveni sa schimbam cursul vietii, de fapt nu ne este dat de Dumnezeu acest dar, sa intervenim in destinul omului. Stam si privim cum persoane dragi noua se topesc si nu putem face nimic, ii privim cum se sting, cum flacara vietii, incet, incet se stinge, si atunci intrebam, DE CE? Ne rugam si invocam forta divina, cerem sprijin si printre lacrimi privim neputinciosi cum cel, cea, care ne-a dat viata isi incheie socotelile pe aceasta lume. Dar cand trecerea se face prin durere fizica, neputinta noastra doare si mai mult, stam si privim un chip, un trup, care pana de curand era puternic si viguros, era sprijinul nostru chiar daca nu mai suntem copii de alta data, EI, parintii nostrii au fost sprijinul moral si spiritual, la ei am mers cand am avut nevoie de o vorba buna si calda, la ei am mers cand am avut probleme, la ei am mers.... Da , la ei iar acum ......ramane un gol care nu o sa mai fie umplut, un loc gol de neinlocuit, sufletul lor, incet, incet se ridica la cer si de acolo o sa aiba grija de noi, copii lor care pana atunci i-am suparat dar i-am facut si fericiti. Stam si privim, ingenunchem si ii strangem de mana dornici sa le mai simtim pentru ultima oara acea strangere parinteasca, dorim sa le vedem licarul din priviri, dar este doar o umbra a ceea ce a fost si atunci cu capul in pamant ne cerem iertare pentru supararile pricinuite si pentru ca nu putem sa le alinam durerea despartirii de noi, le privim ochii care parca cer ajutor, ochii care au intr-un colt o lacrima de parere de rau ca nu ne pot ocroti in continuare.
    Stiu ca am gresit si vreau sa-mi cer iertare, dar cui, ca acum nu mai ma intelege, priveste pierdut si asteapta, CE ? Poate indurare sa mai stea printre noi, IERTARE II CER SOCRULUI MEU , iar daca am gresit cu aceasta postare, va cer si voua scuze, dar asta am simtit. Sunt momente in viata cand e bine sa deschizi ochii si sufletul.

    RăspundețiȘtergere

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)